15  82  37

Si tutti avemu un nomu un cugnomu e na dignità personali, chissa è na cosa di cuntari e chi

un si po scurdari,  è na storia vera assai luntanu e la scrivu pi Ciru Campiscianu.

Avìa vintanni appena ed era beddru forti, chinu di speranzi e cu na vita

davanti.

Ma un gnornu cc’iarrivà un cartulinu e ci cancià lu so distinu; e lu ligìa

e riligia tra li mani, cu la speranza ‘ntà lu cori di sbagliari. 

Però lu motivu era veru e sempri chiddru, tutti còsi

avìa a lassari e partiri pi militari.

 Chissa unn’era na vacanza e mancu na villigiatura, e la partenza fu

acccussì allura ca nun sapia quali era la via e ‘ntà quali terra ia. Po l’urtimu

salutu a la stazioni e so matri l’abbrazzà forti

a lu so cori.

 Ma quantu picciotti stannu acchianannu ‘ntà stu trenu, nun ci vogliu

cridiri e nun è veru, ma tu scrivimi prestu e nun mi fari

 stari cu pinseri.

E tra lacrimi tantu scrusciu e fumu di carvuni, lu trenu si muvìu e partìu,

ma un si sapi pi dunni e quali terra, picchì chidda era la guerra.

 Tanti anni po passaru e lu trenu a la stazioni sempri frisca, ma nun arrivanu

 cchiù nutizi e mancu littri. E so matri sempri a la porta pi

taliari e a stu figliu vidilu arrivari.

Ma iddru è troppu luntanu e la matri nun po sentiri li peni e lu so chiantu,

picchì è prigiuneru ntà lu campu. Ora è arridduttu peddi e ossa

e a la fami, picchì cu un chilu di pani ci manciavanu

ottu cristiani.

Ormai ci livaru ogni umanu aspettu e porta lu nomu scrittu ‘ntà lu pettu,

va caminannu cu li zocculi di lignu senza cozetti

e si chiama 15 – 82 -37.

                                                                                                                             Carmelo Campisciano